Câteva cuvinte despre dragoste
(Duchamp et Moi and Other Stories, page 120)
(the story has no connection with the image above)
(the image is from Elbox computers the Oscar Schindler link...)
no copyright infringement intended
(Duchamp et Moi and Other Stories, page 120)
(Wall Street etching illustrating Melville's Bartleby the Scrivener)
no copyright infringement intended
(Duchamp et Moi and Other Stories, page 120)
(http://mrsimpilot.com/gallery/nymta/orionp.html)
no copyright infringement intended
(Duchamp et Moi and Other Stories, page 120)
(shop sign on Jamaica Avenue near Hollis Avenue)
no copyright infringement intended
and McDonald Avenues
(Duchamp et Moi and Other Stories, page 121)
(Bangladeshi stores on McDonald Avenue near Church Avenue)
no copyright infringement intended
(Duchamp et Moi and Other Stories, page 121)
(http://www.aaroads.com/guide.php?page=s0878ny)
no copyright infringement intended
of an old building on East Forty-Second Street
(Duchamp et Moi and Other Stories, page 122)
(Chrysler Building in Foreground with Chanin Building Behind It)
no copyright infringement intended
(Jill Rapaport)
Cineva pe care nu l-am văzut fericit niciodată. Nu avea noroc cu serviciul. Începea prin a se împrieteni cu şeful, apoi începea să se teamă de el. Şi atunci devenea sarcastic. Şeful îi răspundea cu aceeaşi monedă. Sau serviciul îşi muta deodată sediul undeva departe şi îi lua mai mult de două ore să ajungă la muncă. Şi tot aşa, mai mult de două ore la întoarcere. De câteva ori a pierdut serviciul şi i-a luat ceva timp să îşi găsească unul nou. Nişte vecini păreau a se ocupa de droguri şi îi era teamă de ei. Erau şi alţi vecini care făceau un zgomot îngrozitor toată noaptea. I-a rugat să fie mai atenţi, nici nu l-au băgat în seamă. Nu se căsătorise niciodată, se temea să nu îşi piardă independenţa. Însă avea o prietenă, de foarte mulţi ani, cu care se certa definitiv din două în trei săptămâni: o săptămână de separaţie definitivă, două săptămâni de împăcare. Despărţirea, cum zic, definitivă, de fiecare dată. Şi de fiecare dată îmi explica pentru ce se despărţise definitiv. De fiecare dată scria un eseu despre nostalgia pe care o simţi când rămâi definitiv singur. Mi-l citea. Adevărul e că suna superb, de fiecare dată. Dar ştiam că peste o săptămână va veni împăcarea.
Avea mare talent la scris, însă niciodată nu reuşise să îşi publice o carte. Intra în câte un grup de scriitori aspiranţi, organizaţi în jurul câte unui soi de guru, participa la întâlnirile lor, asta îi lua mult timp, după vreo doi ani era destul de vechi de acum în grup ca să fie sprijinit eventual să publice. În momentul acela se supăra pe ei şi rupea toate legăturile. Aşa fusese toată viaţa. Vreo două povestiri foarte scurte şi le-a publicat pe web. Le-am citit, cu mulţi ani în urmă. Mi s-au părut fabuloase. Avea talentul de a spune într-o propoziţie de câteva cuvinte ceea ce alţi scriitori ar fi putut să o spună bătând câmpii în vreo două sau trei pagini. Se resemnase. Îmi spunea că scrie pentru sertar. Odată am găsit într-un almanah literar un text de o pagină şi jumătate scris de el. Şi anii treceau.
Acum câteva luni mi-a spus că îi va apărea o carte, o culegere de povestiri. Prima carte. L-am încurajat. Procesul de publicare a cărţii a continuat. Cu toate problemele pe care trebuie să le înfrunţi când îţi publici o carte. Îmi era teamă că se va întâmpla ceva şi acum şi că publicarea cărţii va fi ratată. Dar cartea avansa. Între timp m-a anunţat că i se spusese că într-o lună va fi dat afară dela serviciu. Reducere de schemă. De data asta şeful nu a mai fost sarcastic, i-a zis că îi pare rău şi că îi va fi greu să se descurce fără el, dar că era hotărât totul de directorii cei mari. L-am întrebat un singur lucru, cum merge cu cartea. Mi-a zis că avansa, că încă mai avea o mini-recenzie să o primească şi nu venea. Şi nişte probleme cu desenul de pe copertă.
Şi deodată cartea a apărut. O colecţie de povestiri, o sută şaizeci şi şase de pagini. O publicase la o editură independentă, un soi de centru cultural care încerca să acopere totul, şi artă foarte modernă, şi poezie foarte rebelă, şi mici spectacole de stand-up foarte politice şi foarte radicale.
Bun, cartea apăruse. O văzusem şi pe Internet şi mi-am comandat un exemplar imediat, atât de excitat am fost. Doar îmi promisese că atunci când ne vom întâlni îmi va dărui cartea. Dar eram prea nerăbdător să o am cât mai repede.
Mi-a vorbit apoi de lansare. Sâmbăta care a trecut urma să fie lansarea cărţii. La sediul aceluiaşi centru cultural, aşezat undeva la marginea oraşului. A lansat invitaţii pe Facebook şi pe email.
Sâmbătă dimineaţa ploua năprasnic. Omul era la pământ.
Dar în pofida ploii năprasnice, au venit o grămadă de oameni. A fost un succes uriaş. Şi în seara aceea prietenul meu a fost prima oară în viata lui fericit. Doamne, cât de fericit a putut fi!
(Jill Rapaport)
no copyright infringement intended
Încerc o traducere (sau mai bine zis o adaptare) a unei poveşti care m-a fermecat. Pe scurt, iat-o:
La naşterea unui copil stelele nu sunt niciodată triste. Doar că unora dintre noii născuţi stelele le surâd (ştiu ele pentru ce), la alţii stelele râd de-a binelea şi în sfârşit este şi categoria copiilor la care stelele fac pe ele de râs.
Ce se va întâmpla mai departe cu aceşti copii din urmă? Depinde. Eu vă voi vorbi aici doar de acei copii care au ajuns să urască pe viaţă arta modernă pentru că părinţii lor i-au târât după ei în expoziţii toată ziua bună ziua.
Îi datorez lui Marcel Duchamp privilegiul (sau poate blestemul) de a nu fi fost dat afară pe viaţă din grupul celor care sunt admişi să intre prin saloane de pictură, să o frece pe la vernisaje şi să citească din când în când cronici artistice prin New Yorker sau prin Atlantic.
Bref, eram la New York şi aveam nouă ani, iar surioara mea mai mică avea şase. Tata şi mama ne-au luat cu ei la o retrospectivă Marcel Duchamp. Era pe undeva prin Manhattan, cred că pe strada 25 sau pe lângă Bryant Square, şi se bucura de participarea maestrului însuşi.
Surioara mea era foarte cuminte şi nu ieşea din cuvântul babacilor, eu însă nu puteam pricepe pentru ce trebuia sa merg la o expoziţie a unui artist de care habar nu aveam, în loc să stau acasă să mă joc.
Clădirea în care se afla expoziţia era un zgârie nori urât şi fără nici un dumnezeu. Singurul lucru care m-a impresionat a fost ascensorul: era într-adevăr ca lumea, strălucea din toate alămurile, butoanele, şi beculeţele.
Am intrat în sală, era la etajul şapte parcă. Maestrul era acolo, cred că avea de acum vreo şaptezeci şi ceva de ani. Arăta ca o mumie, sau dacă vreţi ca un zombie, sau dacă vreţi ca un cadavru să îl duci direct la facultatea de medicină la disecţie. Era descărnat şi străveziu. Ţinea o mână în buzunar, iar cu cealaltă mână fuma (se fuma în draci în anii ăia în NY).
În jurul lui se crease un cerc de admiratori, care se deplasa împreună cu el. Căci maestrul nu stătea locului. Se bălăbănea dela dreapta la stânga şi dela stânga la dreapta. Asa că şi cercul ţopăia continuu ba la dreapta, ba la stânga. Toţi cei din jurul lui căutau să îi prindă orice vorbă îi ieşea din gură, să îi prindă o privire către el sau ea. Şi stăteau pregătiţi, cu zambetul acela tâmp cu care stai şi când eşti fotografiat.
Tatăl meu era venit aici dela Paris. Accentul îi rămăsese acelaşi ca pe malul Senei şi pe mine mă pufnea râsul ori de câte ori deschidea gura. Iubea arta franceză modernă, pentru el dadaismul şi toate aiurelile apărute imediat după primul război erau ca o religie. Era de fapt originar din România, şi era in stare uneori să meargă până unde şi-a inţărcat dracul iapa numai să găseasca un magazin românesc prin Queens sau mai ştiu eu pe unde. Dela el am învăţat şi vreo trei cuvinte româneşti, fără să ştiu însă ce înseamnă nici până azi. Doar că sună naşpa: brânză de Brăila. Mama îl iubea şi de aceea înghiţea arta franceză modernă pe care de fapt nu o iubea (era şi ea pictoriţă), şi îndrăgea de dragul lui şi Franţa, chiar dacă nu prea era de acord cu felul francezilor de a fi. Era americancă. Sigur, americancă din New York, de stânga, tot tacâmul, plus câţiva ani petrecuţi la Paris, dar până la urmă americancă de-a noastră.
S-au îndreptat amândoi (şi surioara mea i-a însoţit) la bufetul organizat acolo. Puteai să te serveşti cu un sandviş cu salam sau caşcaval, cu o fructă şi cu un pahar de vin alb sau roşu.
Eu nu i-am însoţit, ci am început să mă uit la desenele de pe pereţi. Ce mama dracului reprezenta fiecare, asta nu reuşeam să înţeleg. Urâte şi fără cap şi coadă. Ce naiba fusese dadaismul ăsta la 1919 când apăruse? O aiureală din capul ălora de-l creaseră, sau o glumă de-a lor? Dacă fusese o glumă, era una proastă. Oricum, după atâţi ani, gluma sau ce dracu' o fi fost, era acum obiect de veneraţie. Ce chestie!
Şi nu ştiu cum m-am pomenit deodată chiar în faţa maestrului. Părinţii reveniseră şi ei, cu un sandviş în mână. M-am întors spre ei şi i-am întrebat ce găsiseră frumos în toate desenele astea fără noimă şi pentru ce cădea în fund toată lumea? Tatălui meu i-a căzut falca (nu dela asta i s-a tras). Mama a zâmbit în acelaşi timp mişcându-şi un umăr. Îi ştiam gestul ăsta. Era felul ei de a da un răspuns evaziv. Cât despre Marcel Duchamp, ei bine, a facut o grimasă, ridicându-şi amândouă sprâncenele şi schiţând ceva ce putea semăna a zâmbet.
Nu ştiam cum să iau zâmbetul chinuit al lui Duchamp. Poate încerca să îşi reprime un pârţ. Poate era felul lui de a reacţiona la orice propoziţie spusă în engleză, el neştiind decât franceza.
Sau poate prinsese brusc drag de mine, copilul inocent care striga că împăratul e gol, sătul şi el de toţi pupincuriştii din jurul lui.
(Jill Rapaport)
Vanity Fair Spy cartoon, 1872
(http://www.amazon.com/SPAIN-AMADEUS-Spain-Vanity-cartoon/dp/B008CPV68U)
no copyright infringement intended
Azi noapte tot soiul de gânduri îmi trecură din nou prin cap, cu viteza unui supersonic. Mă întorsesem acasă făcut praştie de prea multă bere. Fusese groasă. Unul din amici fusese chiar luat de gabori, pe urmă lăsat liber. Rămăsese în faţa clădirii poliţiei urlând că nu era un beţiv şi că oricum nu băuse nimic (că-l credea dracu'). Caraliii dădeau din mână, sictiriţi de plictiseală, du-te şi te culcă. Le spusese exasperat că ar trebui să se adune toţi şi să îl citească în cor pe Nietzsche (ceea ce dovedea că era făcut criţă, pentru că atunci când era treaz nu vorbea decât de Walter Benjamin şi de Şcoala dela Frankfurt).
Doua gagici mă fixară deodată cu nişte ochi obraznici pe care îi simţeam din întuneric. Îmi simţeam spiritul ucis. Mi se scurgea şiroaie, înainte şi înapoi, inundasem strada. Mai puteam să rezist oare?
Am încercat atunci să îmi închipui viitorul. Străzi largi, trecători prin munţi, catarge cu steaguri fâlfâind. Vorbe care arătau aşa cum sunau. Nu arăta urât un asemenea viitor. Dar nu era numai asta.
Urmăream în viitorul meu femei bătrâne, mulţumite cu ele însele. Bigudiuri, ziare de scandal, robie casnică. Rahat.
Femei tinere treceau înarmate, năşteau copii, mureau. Bărbaţii erau fie asasini, fie victime. Unii se ascundeau prin întunecimi, ferindu-se de asasini, dar si de victimele lor. Aveau câteva ţoale pe ei, de fapt cam erau în fundul gol şi îşi plimbau boarfele în valize vechi sau în cărucioare pentru butelii de aragaz.
Dar ce-mi păsa! Aveam odăi mari, livezi, râuri, munţi, oceane, valuri uriaşe pe care surfam, înainte şi înapoi, simţind plăcut răcoarea apei. Cerurile îmi erau enorme, zdrobind atmosfera, se oglindeau în nisipurile scânteind, în aleile de marmură, în vastitatea bubuitoare a oceanului.
Eram Regele Spaniei, înconjurat de granzi şi de invincibile armade.
Mâncai un sandviş cu unt uns pe el, o felie de salam şi una de castravete. Îi telefonai apoi maică-mi să o întreb daca e okay. Eşti bine? mă întrebă. Probabil ar trebui să te mai odihneşti. Mă uitai în jur. Camarazii mei de băutură dormeau toţi, care pe unde apucase, sforăind ca nişte nesimţiţi. M-am trântit şi eu lângă ei şi am inceput să sforăi. Regele Spaniei, ce pălăria lui Anatol!
(Jill Rapaport)
Museum of the City of NY
New York City WPA Art Project
(http://collections.mcny.org/Collection/One-Summer-Night-2F3HRG13OZQ.html)
no copyright infringement intended
Era-ntr-o vara cand am simtit cum toate se-nchideau in mine. Cand am simtit ca sunt batran, muribund, terminat.
O vara marcata de semne tot atat de variate pe cat era femeia aia antediluviana vorbind la telefonul acela rosu deconectat dintr-o cabina de departe, pe care il tinea in mana.
Marcata de corecturi de texte noaptea, vreme perfecta, produse excelente prin magazinele de electronice.
Marcata de umbre prelungi, de soare-apune, de ziduri aurii, de Strada 14, de talciocul din fata bisericii.
Marcata de acel grafitti de pe zidul cafenelei: sunt beat, si ce-i cu asta?
Vara aceea a fost caracterizata si de grupul de femei pe care le-am zarit in Galaxy Dinner, cu machiajul gros si cu o miscare lenta a buzelor.
Era caracterizata de muzee si de patlagele rosii.
De plansul meu la inceput de august, cand mi-am dat seama ca in fiecare august incepeam sa plang si ca incepeam de fiecare data o depresiune pe care nu voiam sa o recunosc - pana in vara aceea.
Izolare, angoasa, un incident inexplicabil.
Legume crude, paralizie.
Vara in care maica-mea a facut o operatie la ochi si a inceput apoi sa citeasca fara a mai obosi repede.
Renuntarea la fumat, inceputul unei sanatati monahale care nu imi placea. Fara tigari ma simteam dezbracat, emasculat, vulnerabil.
Vara in care m-am intrebat daca merita sa mai continui sa traiesc.Poate, imi ziceam, trebuia sa ma reapuc de fumat, sa mor de cancer la gat sau la plamani, sa mor de orice boala, caci imi era insuportabil sa mor sanatos.
Vara in care am vazut Soimul Maltez, reprocesat color, si mi-am dat seama ca un film alb-negru nu era numai absenta culorii, ci mult mai muilt. Un film alb-negru era singurul film adevarat.
Vara in care nu ma puteam opri din visare, iar toate visele erau de rau augur. Vara in care am descoperit ca nu voiam de fapt decat neantul. Verbele a fi, a face, a avea, nu mai insemnau nimic. Sau poate de abia acum incepeau sa aiba un inteles.
Si am simtit ca vara aceea devenea lichida, si se scurgea din mine. Nasol momentul.
(Jill Rapaport)
no copyright infringement intended
In Bucuresti este o zi cu zapada viscolita, prima zi de iarna zdravana. S-a anuntat cod portocaliu pana duminica seara sau luni dimineata, si posibilitatea trecerii la cod rosu. Am iesit de dimineata sa fac cateva cumparaturi, a fost o incercare grea sa ajung la magazin, atent sa evit portiunile cu polei, atent sa rezist la vantul naprasnic, atent sa ocolesc portiunile in care viscolul a aruncat un strat gros de zapada, si atent fireste la masini. Am avut apoi la cumparaturi o serie de mici ghinioane, probleme la un bancomat, le-am rezolvat, breteaua dela pantaloni tot desfacandu-se in spate, unde nu aveam cum sa ajung sa o pun la loc, am rugat un alt cumparator, omul a fost dragut si m-a ajutat, dupa doua minute, breteaua s-a desfacut din nou, am rugat alt cumparator, intamplator avea o singura mana, m-a ajutat si el, apoi sacosele mi s-au rupt, am rezolvat-o si pe asta, apoi drumul inapoi prin viscol, asta a fost experienta mea de dimineata.
Acum am gasit pe Facebook o mica bijuterie pusa acolo de rim, un mic articol din blogul doamnei Silvia Colfescu, o doamna distinsa care vorbeste cu dragoste si mestesug despre Bucuresti. Articolul ei este intitulat Delicii de iarna:
București, 25 ianuarie 2014, viscol, Fetească neagră rosé de Murfatlar, brânză Brie, pâine prăjită, nuci, flori de gheață pe geam, parfum de mandarine, Don Giovanni, șuierul vântului în luminator, garoafe roșii, zăpadă până la genunchi pe terasă, mere, cărți, un câine lup și un câine-al nimănui se joacă nebunește în zăpadă drept în mijlocul străzii, iarnă, iarnă, iarnă...
Si o imagine superba: dar mai bine va dau adresa:
Cum zic, rim a adus pe Facebook aceasta mica bujuterie. Si mi-am amintit de o alta zi de demult in care tot asa, Bucurestiul intra deodata in iarna naprasnica.
Era cu multi ani in urma, eram tanar, si lucram la IDEB, intreprinderea de electricitate. Aveam lucrari in tot orasul, unde erau statii electrice, puncte de alimentare, sau posturi de transformare. Ca tanar inginer, aveam in subordine trei echipe si mergeam la punctele lor de lucru in fiecare zi. Visam sa ajung odata sa lucrez in domeniul calculatoarelor, si deseori in drumurile mele, asezat in tramvai sau troleibuz, citeam dintr-o carte de Fortran, era scrisa de Petre Dimo.
In ziua aceea, era o vineri, fusesem la o lucare care era la o statie eletrica de pe Calea Grivitei, langa Cimitirul Sfanta Vineri. Plecasem de acolo sa ma intorc la sediu. pe Calea Serban Voda. Am luat un troleibuz care s-a oprit la Gara de Nord. Din cauza zapezii neasteptate nu mai mergea mai departe. Am intrat in gara, si am vazut ca trenurile aveau fireste intarzieri mari. Am intrat in retaurant sa beau o bere, oricum nu mai aveam cum sa ajung in capul celalt al orasului la sediu.
Mesele erau toate ocupate. Am vazut o masa la care era un scaun liber. Am cerut voie si m-am asezat. Erau o doamna si un domn in etate, si o femeie tanara. Am crezut ca sunt impreuna. Spre mirarea mea, doamna si domnul au platit si au plecat.
Imediat a venit un tanar de varsta mea, a cerut voie si s-a asezat. Era foarte volubil si foarte simpatic. Urma sa plece cu trenul, nu stia ce avea sa se intample pe drum si cat de multe ore va petrece in tren, asa ca si-a zis sa fie mancat. A comandat o friptura si o bere. Eu comandasem o bere.
Femeia dela masa avea in fata ei doua sticle de bere, una inceputa. Osptarul trecea si o intreba daca vrea sa palteasca. Ea amana.
A inceput sa ne explice situatia ei, mai mult prin jumatati de fraze si sugestii. Am inteles repede ca fusese agatata de un barbat care o adusese aici, comandase doua beri, bause putin dintr-una din sticle, apoi ii spusese ca se duce la closet, si nu mai aparuse.
In momentul in care tanarul de langa mine, volubilul, a inteles situatia, si-a inhatat farfuria cu friptura si berea si s-a mutat la alta masa, intr-o veselie.
Situatia femeii era din ce in ce mai penibila. Ospatarul venea si o tot intreba, ea tot amana. De fapt nu aevea bani destui sa plateasca doua beri.
Evident ca eram foarte incurcat si nu stiam cum sa procedez. Pe de o parte nu aveam nici o umbra de simpatie pentru femeie, pe de alta parte intelegeam ca femeia isi cauta un fraier sa o scoata din belea, pe de alta parte, nu se facea sa nu o ajut.
Dupa ce mi-am terminat berea, am cerut plata. I-am zis ospatarului ca vreau sa ii platesc sticla de bere. Femeia a inceput sa planga. Cu un amestec de mila si dezgust, i-am zis omului ca platesc si alea doua beri. Femeia s-a ridicat si a tasnit afara.
Cu trecerea anilor, meditand la intamplarea aceea, mi-am dat seama ca am procedat corect. Evident ca femeia "isi cauta un fraier", dar situatia ei era mai importanta decat mandria mea. Evident ca era o femeie de doi bani, dar iarasi, asta nu avea importanta. Evident ca ospatarul putea el sa ii spuna sa se duca dracului si sa achite el, din baccisul pe care il lua dela toti. Si evident ca eram foarte tanar si cam fraier. Ar fi trebuit sa ii spun femeii dela incpeut ca achit eu si ca ea poate sa plece.
Prima zi cu multa zapada de acum multi ani. Mi-am amintit de ea, in prima zi de zapada multa de acum. Si citind bijuteria adusa pe Facebook de rim, caruia ii multumesc inca odata.
Eram in clasa cincea sau a sasea, in vacanta de vara, intr-o tabara de pionieri. Intr-o seara ni s-a adus un film. Era italienesc si se numea Maine va fi prea tarziu. Se petrecea tot intr-o tabara de vacanta, cu baieti si fete cam de varsta noastra. Treceau si ei prin aceleasi curiozitati, intrebari si incercari prin care treceam si noi. Cum ramane o femeie gravida? Cineva (din film) vazuse un alt film in care un barbat saruta o femeie. In scena urmatoare femeia aparea cu un copil in brate. Deci daca voiam sa avem si noi un copil, parea simplu: trebuia sa o sarutam pe una din fete. Excitant. Fetele din film pareau insa a fi mai mature decat baietii (ca intotdeauna). Intrebarea lor era, daca poti sa ramai gravida stand pe closet dupa o alta fata care a ramas deja gravida. Mai bine sufli in iaurt, ce sa zic. Ca si baietii si fetele din film, si noi aveam sa descoperim adevarul incetul cu incetul, ca si ei aveam sa ne batem joc de cei care ni se pareau indragostiti, ca si ei aveam sa cautam sa le facem poante proaste fetelor care de fapt ne placeau, iar fetele aveau si ele sa faca la fel. Ca si ei aveam sa traim farmecul primei iubiri, frumos si copilareste. Si uneori nu chiar copilareste.
La varsta aceea nu puteam sa inteleg filmul decat instinctual. Era de fapt un film pentru adulti. Cum sa reactionezi ca parinte sau profesor fata de impulsurile erotice ale copiilor. Cel mai simplu parea sa impui o disciplina ferma si sa nu permiti nimic. Este insa bine? Uite ca vrei nu vrei, viata sexuala a copiilor evolueaza, intrebarile pe care tu nu le permiti, ca si tentatiile pe care tu le reprimi, exista. Copiii astia sunt fiinte umane, nu roboti. Ei trebuie pregatiti, cu tact, dar cu curaj si responsabilitate. Nu trebuie lasat pe maine. Maine va fi prea tarziu. Si cum procedam daca in pofida tuturor restrictiilor noastre un baiat si o fata calca totusi pe bec? Ii condamnam, ii exmatriculam, ii supunem oprobiului public? Sau ramanem alaturi de ei, pentru a-i ajuta sa se reecchilibreze?
Sigur, de atunci si pana acum lucrurile s-au schimbat mult. Emanciparea sexuala a mers atat de departe incat unuia din eroii filmului acestuia facut in 1950 i s-ar parea ca a ajuns pe alta planeta.
Filmul acesta mi-a ramas in minte atat de multi ani pentru rolul interpretat de Vittorio De Sica. Aveam sa il vad dupa aceea in multe filme, si m-a impresionat in Generalul della Rovere. Aveam sa vad filme regizate de el, iar Hotii de biciclete (pe care l-am vazut foarte tarziu, acum cativa ani) este extraordinar. Printre altele si pentru talentul lui De Sica de a conduce jocul copilului din film.
Dar daca va fi sa aleg vreodata pentru ce film nu-l voi putea uita niciodata pe Vittorio De Sica, asta este, Maine va fi prea tarziu (Domani è troppo tardi). Nu voi putea niciodata sa uit nobletea si demnitatea profesorului de stiinte naturale care stie sa vorbeasca elevilor lui cu multa distinctie si cu multa determinare despre marile secrete ale vietii, care stie sa il mustre pe baiut dupa ce acesta greseste cu o fata, care stie sa o mangaie pe fata care a gresit si sa ii spuna ca nu trebuie sa ii fie rusine.
Iar daca toate acestea au pentru mine un chip si poarta un nume, este Vittorio De Sica.
Am gasit doar cateva fragmente de film pe youTube. Si am redescoperit o fata frumoasa, jucand minunat puritatea unei fete care descopera dragostea. Pier Angeli, asta era actrita, avea atunci 18 ani si era primul ei rol. Avea sa plece dupa unul sau doi ani la Hollywood si sa mai faca alte filme. Va fi iubita lui James Dean, si nu ii va supravietui foarte mult. A murit si ea prematur, victima a unui exces de barbiturice.
German poster of the movie
(http://www.zvab.com/buch-suchen/autor/filmheft--progress-film-programm)
no copyright infringement intended
(click here for the Romanian version)
Do you remember the children playing in the Italian movies of the fifties? We were their age, the generation of Baby boomers, and they raised up together with us, to be today as old as we are.
Edoardo Nevola, born in Rome in 1948, was one of these bambini dei filmi degli anni '50.
When L'amore più bello (known also as L'uomo dai calzoni corti) came out in 1958, Edoardo Nevola was already known from some previous films, like Il ferroviere. A movie made by Pietro Germi in 1956. I didn't have the chance to watch it. The director was also playing in the main role: a train engineer defeated by life, seeking refuge in alcohol. His son (Edoardo Nevola), innocent and faithful presence, would determine the father to give up drunkenness. That's melodrama, you'd say, and of course it is, only the Neorealists didn't fear melodrama. And beginning with Ladri di biciclette (that one with another child actor, Enzo Staiola), Italian filmmakers had learned the lesson of putting the main hero and his child in counterpoint. The child who believes in his father, who stands by him always, who cannot believe that his father could have any weaknesses - and when witnessing such a weakness, taking it with dignity, standing further by his father.
L'uomo dai calzoni corti: I watched it long time ago, a few years after its release. This time the personage played by Edoardo Nevola has no father, like in Il ferroviere, only mother, and she has abandoned him. He is raised in an orphanage in Sicily. When being told that his mother lives in Naples, the kid decides to go after her. He runs away from the orphanage and a chain of picaresque situations follows. The kid arrives at Naples to find out that his mother has moved to Milan. He is heading to Milan and will meet on his way all kind of people. An old puppeteer (Eduardo de Filippo) convinces the boy to stay with him and be of help at the puppet theater (it happens that the show is about a remorseful mother that has abandoned her child). He will leave after some time, to go on with his journey. A family of American tourists finds the kid on the road and offers him a new jacket and hat, a thief (Memmo Carotenuto) steals them from the boy, later on they meet again and the thief gets a liking for the kid and decides to take care of him. The police will arrest the thief after some time and the kid is again alone. A truck driver (Francisco Rabal) picks him up and brings the kid home. They don't have children, the driver and his wife, would it be this bambino the chance of their life? The kid will find the force to leave them, and go further to find his mother.
No, his mother doesnt't live in Milan anymore, she moved to Venice. The kid arrives at Venice and eventually he is in front of the mother. Her first reaction is to close him the door. She is now married and has a daughter, the kid is for her closed history. And the boy takes the blow with great dignity, as maybe children only know how to do it.
The mother (Alida Valli, I've seen her only in this movie, she was indeed a great beauty) will come to her senses and invite the kid inside. Only he is now reticent and notices that they have their big worries at home. The husband comes from work in the evening, very tired and grumbling on anything. The mother is telling him about the boy and that she intends to leave with him. If the boy was able to cross Italy to come to her, she will stand by him now. Are you crazy? asks the husband who hadn't known anything about the child till then.
The kid hears the discussion and leaves alone to go to the police and surrender as an orphanage run out. But now it's the husband running after him and taking him back. From now on he will have a father and a mother.
L'amore più bello (L'uomo dai calzoni corti), 1958
(Edoardo Nevola, Eduardo de Filippo, Alida Vali )
scenes from the movie
(video by Edoardo Nevola)
Of course, the whole is a too big melodrama, of course, the theme from Cuore is used here and thickened a lot, but, beyond all this, the boy is so genuine, so convinced and so convincing, that makes you fully immerse in his story.
Also this movie has an interesting structure, the main theme replicating now and then in the various episodes that take place (like in the puppet show, and not only: in another part of the movie, a girl runs away from home with her lover - maybe such was the mother's story, too). And also it's a splendid road movie, a picaresque tableau of Italy of the fifties, at the peak of Neorealism, country and movies together.
-------
Here is another movie with Edoardo Nevola, from 1959: La Cento Chilometri.
(http://www.listal.com/list/late-1940s1950s-italian-sportrelated-comedies)
no copyright infringement intended
Every year a marathon is organized in Rome and the winner has been for a long time the illustrious athlete Tocacelli (Massimo Girotti). His child is always near him, running on a bicycle, giving him water with sugar when need is, giving him a towel to wipe the sweat, and generally taking care of the runner. It's as simple as that, the kid is his father coach! (Or so he believes, but he's very determined). There is a whole world around them, a young runner who meets during the race his love from high school, an old and fat lawyer (Mario Carotenuto) who came to the marathon to show himself that he can do it, there is also an athlete whose pregnant wife goes into labor during this time, and there are many, many others, each one with a bit of a story.
Well, eventually Tocacelli has to give up, he is too exhausted to continue the race. There is an end for the athletic performance, as it is for everything. He has to explain this to the kid, who follows him in tears. They will have time enough from now on to make the tour of Rome by streetcar, enjoying the sight. And he, the father, will be allowed now to have a cigarette sometimes, isn't it? Do you think I didn't know that you were smoking also until now, hidden from me in the toilet?
So in the end the marathon has a new winner, who will find out that his wife has just given birth to a few twins. How many, you'll ask. You'll get the answer in the movie.
(Italian Movies)
posted by Pierre Radulescu at 1:57 PM
0 Comments:
Post a Comment
<< Home