Afghan Kabob House WORK IN PROGRESS

It was looking like rain yesterday in the evening. I dozed about one hour in front of my TV, then I took my courage to go in town. It was now eight o'clock and it seemed that clouds had gone away a little bit.

It takes about fifteen minutes to get to the metro station, the road is through a small wooden area, part of a trail crisscrossing Northern Virginia. I decided to take the train up to Courthouse and to remake the walk that I had some weeks before, when I had been looking on Wilson Boulevard for an Afghan restaurant which was not.

It had been weird the walk some weeks before: as I was looking for the Afghan restaurant I had taken on some unknown streets more or less at random. I had lost the directions several times, So when I had reached eventually Wilson Boulevard, it was evening and my mood was special: it was like the boulevard with its pubs and small stores seemed a bit unreal, Imagination had worked too much, the boulevard had taken a too dreamy look, so now I had to walk again there to separate reality and dream.

Brusc mi-am amintit de Kiarostami, regizorul iranian care dupa ce face un film
simte nevoia sa revina pe locul filmarii si sa creeze un documentar, despre ce
este acolo, dspre cum arata in realitate oamenii care au fost interpretati in
film de diversi actori - si mai ales sa inteleaga realitatea de acolo, pe care
el o recrease printr-o poveste.

In vagonul de metro erau doar cateva persoane. O fata tanara cu ochelari care
citea ceva. Alte doua tinere, prietene intre ele, una din ele purtand voalul
musulman pe cap.

Cu vreo luna in urma am intrat in vorba la un Starbucks cu o tanara avand voalul
musulman. Lucra pe laptop, ii cerusem voie sa ma asez langa ea, nu mai erau alte
mese libere, incuviintase cu un zambet placut. Pana la urma imi luasem inima in
dinti si o intrebasem din ce tara este. Era egipteanca, acum studenta aici in
zona Washingtonului. Avusesem apoi cu ea o conversatie lunga pe tema popor arab
unic sau mai multe popoare arabe si limba araba unitara sau dialecte arabe
destul de diferite intre ele. Ii spusesem de lista noastra de vorbe si palavre
si de discutiile contradictorii dintre noi pe aceste teme.

Acum ma uitam la fata cu sal din metrou, avea o frumusete pura si inacelasi timp
rasata. Ii arata prietenei ei niste video-uri pe care le facuse cu aparatul ei
foto.

A intrat o negresa superba, tinand-o de mana pe fetita ei, care era mica de
parca ar fi fost o buburuza. S-au asezat si femeia a inceput sa o sarute pe
fetita cu foc, sa o stranga in brate, sa isi lipeasca fata de a fetitei, iar o
saruta, I've missed you so much! Have you missed Mamy?

Toti am inceput sa zambim. Fericirea mamei si a fetitei era contagioasa, si
simteam nevoia sa devenim si noi parte.

Le-as fi fotografiat, dar nu se cadea.

M-am gandit ca vagonul acesta de metro, cu cativa calatori veniti pe inserate,
este un mic univers.

Mi-am amintit din nou de Kiarostami. Fiecare om pe care il vezi din intamplare,
poate ascunde in el un subiect extraordinar. Fiecare lucru pe care il vezi din
intamplare. Cehov s-a impiedicat de o pusca, in timp ce gandea primul act al
Pescarusului. Putea sa ii dea un sut si sa o arunce cat colo, nu avea nici in
clin, nici in maneca, nimic de-a face cu ce scria el.

A pastrat-o, pentru acelasi respect profund pe care il avea pentru ce i se ivea
in cale, acelasi respect profund pe care il are si Kiarostami.

Si pusca l-a rasplatit, cu o pveste extraordinara in ultimul act.

Negresa continua sa o pupe pe fetita mica de marimea unei buburuze.

Era aici o poveste ascunsa? Poate. Poate ca fetita statuse la bunici si mama
venise sa o ia dupa o sptamana. Sau poate mama era divortata, si fetita stea la
tatal ei. Mama de weekend. Mi-am amintit din nou de Kiarostami, si de filmul
lui, Ten: eroina principala este o mama de weekend. In Iran la divort copiii
sunt incredintati de obicei tatilor, daca sunt baieti si daca au mai mult de
sase - sapte ani. Rigorile si dramele unei male dominated society.

Am simtit deodata mult repect pentru negresa si fetita ei, pentru musulmanca
purtand voal, pentru femeia in varsta care intrase intre timp - cu ochi frumosi
si obositi, cu un trup superb, cu mainile muncite de ani de bucatarie si spalat
si leganat copiii si mers cu sacosa la piata; o femeie care se intorcea obosita
dela serviciu.

Am simtit in mine deodata mult respect pentru fiecare din ele, pentru povestile
vietilor lor, pe care numai fiecare si le stia, povesti pe care nu le voi afla
niciodata, dar care sunt pline de viata, de veselie si de tristete, de frumusete
si de tragedii, de sperante si de oboseala, de ratari si de luat viata dela
inceput din nou, si din nou.

M-am dat jos la Courthouse. In fata mea acel fast food afgan la care nu ma
utasem data trecuta. Eu cautasem restaurnantul cel mare.

Am intrat acum in Afghan Kabob House. Un soi de samovar urias, cat o pasare din
O Mie si Una de Nopti, un cloisonee de fapt, la intrare. Restaurantul foare
curat, pe pereti fotografii din tara lor. Fotografii cu cai, fotografii cu munti
de pilaf printre munti ai Paradisului. O alta fotografie cu un bazar, poate o
reproducere dintr-o revista de demult. Doua monitoare TV pe care era un video cu
muzica afgana moderna, manele autentice, cum mai gasesc uneori pe web.

M-am dus la tejgheaua unde se comanda. Am intrebat daca au bouranee Baujan. Nu
stiau ce este aia. Nici unul dintre bucatari nu era afgan. Doar patronul, care
se intampla sa fie acolo. Un om camd de varsta mea. I-am zis ce doresc sa
mananc. M-a intrebat daca am fost vreodata in Afganistan. I-am zis ca nu, dar cu
bouranee baujan am o intreaga istorie. I-am zis-o in trei cuvinte.

Mi-a zis, domnule, sunteti invitatul meu, o sa va pregatesc imediat un bouranee,
va rog sa luati loc la o masa.

A venit apoi cu o tava. L-am intrebata cat am de plata. Mi-a zis ca sunt
invitatul lui.

Si am mancat Bouranee Baunjan!

(Bouranee Baunjan)